Tassili N'AjjerIn inima Saharei, pe un teritoriu aproape lipsit de viata, poti intalni picturi misterioase reprezentand animale si vanatori.
Cei avuti sosesc pe calea aerului. Cei mai stramtorati sau cei mai aventurosi se apropie de Muntii Tassili din Algeria in camioane cu tractiune integrala, strabatand terenuri cu pietris, stanca goala si nisipuri miscatoare, unde aerul pare ca tremura deasupra solului, la temperaturi ce pot atinge si 70°C. Destinatia lor nu este un masiv muntos in adevaratul sens al cuvantului, desi se ridica pana la 2250 m deasupra nivelului marii, ci mai degraba un platou de gresie lung de 640 km, impartit in masive separate, la randu-le faramitate de numeroase rape si ravene - un haos de stanci, creste si colturi de roca plesuva. Este un loc de o stranie frumusete, rareori egalata.
Cea mai interesanta priveliste este, probabil, in zori, cand crestele sunt invaluite in auriul foc, rosul si purpuriul soarelui, umbre vinetii brazdand nisipul in jur. In aceste momente, cu un strop de imaginatie, stanca golasa se transforma in zgarie-nori si catedrale, turnuri si contraforturi. Desi vantul incarcat cu particule de nisip este sculptorul care a modelat rocile mai moi in forme ce starnesc imaginatia, principalul arhitect a fost apa. Torentele au sapat ravene, au izolat pintenii de stanca, lespezi si monoliti, au taiat hauri si abisuri, au scobit caverne.
Regiunea, numita astazi Sahara, a avut odinioara un climat mai umed.
Multe dintre rapele si vaile azi seci si umplute cu nisip, aflate la limita sudica a desertului, erau pe atunci rauri si lacuri. Ceea ce este astazi desert a fost odata pasune roditoare.
Desertificarea a fost un proces foarte lent; numele Tassili N'Ajjer inseamna "podisul raurilor", desi zona era deja uscata cu mult inaintea de inceputul erei crestine. Bizari supravietuitori ai acelor timpuri mai umede, cativa chiparosi strambi si nodurosi isi intind radacinile in terenul pietros, in cautarea apei. Se spune ca au o varsta de 3000 de ani si ca sunt ultimii reprezentanti ai generatiei lor fiindca, desi produc seminte viabile, solul este prea uscat pentru ca acestea sa poata germina. Un alt supravietuitor al trecutului fertil este oaia salbatica de munte, cu imense coarne curbate, care traieste alaturi de micul soarece de desert si de pietrarul negru, ce-si construieste cuibul astfel incat sa faca fata climei desertului.
Odinioara, fauna platoului era cu totul alta: girafe, antilope, hipopotami, lei si elefanti, iar oameni cresteau vite si capre. Dovezi in acest sens stau oasele animalelor stravechi dezgropate din nisip, dar si - mult mai direct si de necontestat - picturile rupestre descoperite printre pintenii si formatiunile stancoase din Tassili N'Ajjer.
